Mioarele plaiurilor noastre

Cat de in urma ne putem intoarce in timp ca sa vorbim despre oi si pastoritul pe plaiurile romanesti? Sa zicem ca trebuie sa ne intoarcem in anii 500-400 i.Hr., cand a luat nastere oaia scito-dacica, formata din oaia straveche, denumita de specialistii, ovis vignei arkar. Inca de pe atunci, plaiurile romanesti, iar aici putem aminti de zonele Carpatice, au fost si constituie in continuare a fi cele mai importante zone de formare si pastrare a pastoritului, poate si din Europa. Foarte pretentioase de altfel, caprele si oile aveau nevoie de zone cu iarba din belsug, apa si umbra, omul la randul lui fiind nevoit sa urmeze turmele in cautare de zone proprice habitatului ovinelor. (nomadismul)

Astfel a luat nastere pastoritul, una dintre cele mai vechi ramuri ale agriculturii, o meserie (am putea spune) care in trecut a reusit sa schimbe radical viata ciobanului si a familiei sale si sa aduca influente (de ordin cultural, lingvistic) in zonele. Deoarece, unde se gasea un tinut asemanator cu cel de acasa, pastorul si intreaga comunitate care-l urma, prindeau radacini cel mai repede.

Turcana (cuvant dacic, ce insemna oaie, capra) este recunoscuta ca fiind oaia din interiorul Carpatilor, din inima Transilvaniei, o oaie rustica, care si in zilele noastre, adica mii de anii de evolutie, pastreaza aceeasi conformatie, aceeasi lungi a firului de lana si aceeasi rezistenta la boli. O descoperim si azi, asociindu-o cu un adevarat animal mitic, longeviv – mioara – caci la fel ca-n trecut, si in prezent, ofera omului de rand baza alimentatiei (branza, lapte, cas), la fel cum descoperim ca si vechimea pastoritului la romani se vede clar si din balada populara Miorita.